„De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?
Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă: „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.
Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase. Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.
Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului . Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.
Iar aceasta,