Cristian Slivciuc, și el din categoria persoanelor cu dizabilități, este omul care oferă servicii de fotocopiere pentru cei care-și perfectează actele de stare civilă, la centrul multifuncțional din sectorul Ciocana. După ani la rând, în care a încercat disperat să se angajeze, soarele a apărut și pe strada sa. Cu ajutorul asociației Motivație, s-a ales cu un post de muncă la acest centru. La început, tehnica i-a fost împrumutată, dar cu timpul și-a procurat propriul printer. Se descurcă de minune, chiar dacă mai are parte de incidente.
Pentru Cristian, centrul multifuncțional din sectorul Ciocana este, pe bună dreptate, o a doua sa casă. Acum cinci ani, când a deschis ușa instituției pentru a se angaja aici, nu avea niciun gram de siguranță că va prinde rădăcini atât de adânci. Se baza doar pe speranță.
„Cu oamenii e cel mai greu să lucrezi.- Corect, oamenii sunt diferiți. Colegii cum te-au primit? – Fantastic. – Fantastic. Eu am văzut că sunt deschiși cu tine… – Colegii au fost cei mai deschiși. Repede m-au acceptat, nu au văzut în mine o persoană cu dizabilitate sau ceva. Chiar și cetățenii care m-au văzut aici de mai multe ori, nu mai văd o persoană cu dizabilitate ci văd un angajat care activează”.
Probabil că v-ați dat seama din imagini în ce constă munca lui Cristian. Tânărul oferă, contra plată, servicii de fotocopiere pentru persoanele care-și perfectează actele de stare civilă. Dar, nu a fost tot timpul așa. A mai încercat, în trecut, să se angajeze, însă, după trei săptămâni, i s-a dat de înțeles că nu-și are locul în echipă. A decis să plece și să o ia de la capăt.
„Piedica a fost că, oriunde te duceai și te adresai, ei nu-ți spuneau în față dar se adresau la tine într-un mod așa închis, care îți transmitea că nu au nevoie de persoanele acestea. Nu-ți dădeau a doua șansă, adică. – Simțeai respingerea asta? – Da, se simțea. Nu o spuneau direct, dar se simțea. A fost odată când am vorbit la telefon și după aia, gata. – Fără să te vadă măcar? – Da. Mi-au zis că hai, treci la practică. După două zile mă sună și-mi spun că ne pare rău, dar nu. – Dar de ce crezi că se întâmplă asta? – Percepția greșită a angajatorilor, ori mentalitatea, nu știu. – Crezi că din cauza educației? – Cam asta e… Thank you”.
După un refuz, a urmat al doilea, apoi altul, devenind deja un șir lung, ce părea fără final. Cu fiecare ușă închisă, Cristian se simțea tot mai disperat. Dar, într-o zi, această perioadă de căutări, ce a durat circa doi ani, a luat sfârșit. La sugestia unui prieten, a mers la un training organizat de Asociația „Motivație”, o organizație neguvernamentală ce oferă susținere pentru persoanele cu dizabilități. Experții de aici l-au ajutat să-și găsească jobul pe care și-l dorise atât de mult.
„Când mi-au propus lucrul ăsta, asociația mi-a dat și xeroxul cu calculator cu tot, iar după patru ani deja mi le-am procurat pe ale mele, să le am. – Ele deja nu mai puteau fi folosite, nu? – Ele deja erau folosite, erau tot donate de o bancă, parcă. Deja erau prea uzate. – Și după patru ani te-ai descurcat să ți le cumperi singur. – Da, le-am procurat singur. Poate că aș fi reușit și singur, dar încă nu aveam încrederea asta, ce o să fie, cum o să fie, cât o să activez? Din partea asociației a venit acest sprijin care m-a ajutat să am încredere. – Te-ai gândit că nu aveai ce pierde? – Da. După aceea am văzut că mă pot descurca și totul e ok, am zis că de ce să nu pot activa ca lumea? Atunci la început chiar că mai mult te munceai, tehnica era veche. – Ai zile în care să nu ai clienți deloc? – Nu a fost așa, poate doar în vremea pandemiei, atunci când s-a blocat totul. – Dar ai și zile când e plin? – Da, este. – Cât ai avut cei mai mulți oameni într-o zi? – Au fost odată, într-o zi, vreo 800 de oameni deserviți”.
Munca sa însă nu este văzută cu ochi buni de toată lumea. Au fost oameni supărați că trebuie să achite pentru aceste servicii, invocând faptul că, în alte țări, totul este gratuit.
„Am avut oameni care m-au și fotografiat, erau supărați că de ce le cer bani pentru xerox. Ei socot că dacă vin într-un centru, trebuie să le facă toți gratis. Că așa au văzut la Moscova, că au văzut într-o nu știu ce capitală. – Da, dar tu îți cumperi singur hârtia, cerneală… – Da, dar să le explici asta tuturor nu e normal. Le mulțumesc oamenilor aceia care înțeleg că asta e munca mea și deja e bine”.
Datorită activității sale, Cristian interacționează cu o mulțime de oameni. Despre discriminare are propriile statistici.
„- Cum vezi tu, cum s-a schimbat percepția oamenilor față de acum 20 de ani, să zicem? Cum privesc ei o persoană cu dizabilitate? – Nu prea. vreo 50 la 50”.
Vede, în schimb, o cu totul altă atitudine la persoanele venite din alte țări.
„Este diferență. Pentru străini e ceva normal când te văd că tu activezi aici. Pentru moldovenii noștri e altfel, au un pic de pretenții. Dar cineva dintr-ai noștri mi-a spus că, în America e foarte prestigios să prestezi așa servicii undeva, cum avem noi acum în centru. – Deci există diferență între percepția străinilor și a moldovenilor? – Da”.
Cristian este conștient că discriminarea pe criteriul dizabilității nu va dispărea azi-mâine, la fel și reticența angajatorilor față de această categorie de persoane. Are, în schimb, un singur mesaj pentru oamenii din jur.
„Oamenii să vadă o persoană cu dizabilități ca o persoană obișnuită. Asta e”.
Un reportaj de Constantin Niculae și Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj de Vlad Glinjan