Respectiva denumire nu provoacă nedumeriri, pentru că, cu adevărat, România există ca ţară şi problema care se pune acum în faţa fraţilor români e „ce fac cu ea” mai departe. Vizavi de titlul din ziarul de la Chişinău, problema e mai delicată, deoarece, dacă e să fim fideli adevărului ştiinţific şi istoric, el (titlul, adicătelea) urma să fie redactat astfel: „Nu avem ţară, dar căutăm preşedinte”.
Să mă explic. Formal avem ţară – formal, zic! -, pentru că noi identificăm ţara cu statul. A avea un teritoriu, frontiere, stemă, drapel, vămi, cinovnici ş.a.m.d. încă nu înseamnă a avea ţară. Vorba e că ţara asta care se vede există cu adevărat numai dacă mai există o ţară, cea care nu se vede, cea care e în ţărâni, sub cruci şi pietre de morminte. Ţara nu e o bucată de pământ, ci o idee în care crezi. Semantic, ţara este egală cu neamul; dacă există un neam care are memorie, există şi ţara, dacă neamul şi-a pierdut memoria istorică, a dispărut şi ţara. În legătură cu aceste noţiuni apare şi problema patriotismului. Astăzi e chestiune de prost gust să te declari patriot. E o treabă încurcată – biata ţară, dacă ea există cu adevărat, nu mai înţelege nimic, fiindcă situaţia e următoarea: cei care o iubesc – o critică şi o înjură, iar cei care o urăsc – o laudă şi o fură…
De ce am luat în discuţie acest subiect? Urmăresc şi eu, cu sufletul la gură, mersul negocierilor privind formarea noii echipe de guvernare a… Am vrut să zic „a ţării”, dar m-am oprit. M-am oprit, fiindcă m-am convins că unii dintre cei care „negociază” n-au ţară şi ei de fapt nu se bat pentru principii şi valori, ci pentru putere şi bani. Pentru noi, cei mulţi,